Dacă stai mai multe zile la Istanbul, dă o fugă și în Adalar, insulele Prințului. Noi am zis pas anul trecut, din lipsă de timp, dar data viitoare nu le mai ratăm. Ne zice Ina cum ajungem și cât costă.
Am ajuns toamna asta, spre marele nostru noroc, la Istanbul. Și am stat aproape o săptămână, într-un hotel micuț pe o stradă în centru și nu prea, unde ne făceau la micul dejun frigănele. Eu am mai avut așa o reacție de love at first sight când am fost în Italia, la Napoli. Mi-a plăcut mult de tot Istanbulul, care m-a luat ca un vârtej. Nu mi se mai întâmplă așa des să uit că sunt adult, și deci trebuie să mă comport ca atare, dar acolo am uitat în fiecare zi și am scos tot felul de exclamații de bucurie zgomotoase, sau am mers pur și simplu cu un zâmbet tâmp, de om în transă de mirare, pe străzi, și am arătat cu degetul. Prima sclipire în ochi și gura pană la urechi a fost jos la micul dejun – “au frigănele!!!” Apoi pisicile peste tot, mozaicurile în moschei și în Topkapi, acoperișurile rotunde de hamam, străzile-bazar ticsite de oameni și mărfuri, marea, podurile, cafeaua…
Bineînțeles că ne-am învârtit mult prin centrul vechi și am bătut cărările pe care le bate toată lumea venită în vizită acolo – asta era și ideea, de altfel. Bineînțeles că am simțit că deși suntem două furnici în mușuroaiele de turiști, experiența noastră a fost specială. Așa e când îți cade ceva cu tronc.
Am hotărât că avem timp să facem și o excursie cu feribotul pe insule și chiar în ziua a doua am luat tramvaiul către Kabataș și de acolo ne-am îmbarcat, împreună cu o droaie de alții ca noi, puțin la îmbulzeală, pe feribot. Din cele 4 insule, am ales să mergem până la ultima, cea mai mare și mai vizitată, Buyukada. Drumul durează o oră și jumătate, feribotul oprește într-o stație din Istanbulul de Asia, apoi pe fiecare insulă. Imediat după plecare e o frenezie de fotografiere, pentru că se vede bine Dolmabahce și pe măsură ce ne îndepărtăm de țărm, se ivesc zgârie-norii din și de după Taksim, împreună cu tot felul de alte clădiri și minarete ridicate în pantă, oferind o imagine a orașului care nu se vede așa decât de pe apă. Toată ora aceea și jumătate am mers în paralel cu partea asiatică a orașului, care ni se părea că nu se mai termină. Imens. Lume amestecată la plimbare, nu doar turiști străini. Zburau în joacă dupa noi niște pescăruși, care prindeau din zbor bucățile de covrigi aruncate în aer de călători. Toată lumea (se) fotografia de zor, bea ceai sau ronțăia covrigi. Foarte vesel, aproape că mi-a părut rău când a trebuit să coborâm, mai ales că mă luase lenea de la soare.
Buyukada e turistică, esplanada de lângă apă e un lung șir de restaurante, iar centrul stațiunii (mi s-a părut că e mai mult stațiune decât oraș) e plin și el de cafenele, mici terase și suveniruri. Noi am găsit un împinge tava unde am mâncat supă de linte și fasole. Am luat și niște plăcinte cu brânză în rucsac, never know, și am început urcușul. Sunt multe dealuri, cu sau fără scări, și două lucruri foarte importante: pisicile sunt la ele acasă și aici și nu e voie cu mașini. Localnicii folosesc biciclete sau scutere electrice, iar turiștii iau trăsura. Se pot închiria și biciclete. Până și potcoavele cailor sunt acoperite cu un cauciuc gros, ca să nu facă gălăgie. Planul nostru a fost să facem insula la picior, cât ne ține.
În drum spre una din culmile Buyukadei, am trecut pe lângă case de lemn, și mai mari și mai mici, unele foarte frumos întreținute, altele părăsite de-a dreptul. Vegetația e tare frumoasă, în afară de palmieri se revarsă peste garduri și ziduri un soi de plante cățărătoare pline de flori mov. Orășelul e foarte simpatic, dar plăcerea cea mai mare a fost natura, cu păduri de pini, țărm stâncos și apă limpede, azurie. Istanbulul se vede în zare constant, în plan mai apropiat insulele vecine.
La un moment dat am ajuns la poarta unui parc, care se întinde de-a lungul malului mării. Tipul de la intrare a zis că e 5 lire de persoană, am plătit și am intrat. Eram aproape singuri, pentru că insula e destul de mare, trăsurile nu intră pe acolo, iar alții care au întrebat s-au răzgândit și au luat alte cărări. În parc nu e nimic mai mult decat accesul la o parte din țărm, dar e partea cea mai frumoasă, cea cu stânci roșiatice și intrânduri în mare. Mi-a părut atât de rău că nu aveam costum de baie la mine, pentru că deși la mijloc de octombrie, erau vreo 25 de grade. Nu-i nimic, asta a fost o lecție.
Parcul nu e lat, dar e lung, și în plimbarea noastră am tot coborât la apă în mici golfulețe, ne-am oprit la o cafenea unde am dat plăcintele din rucsac la o turmă de pisici flămânde – singurele pisici flămânde pe care le-am găsit în concediul nostru, a fost și asta o lecție – și am băut nelipsita cafea turcească. Am întâlnit la un moment dat doi călători cu bicicletele parcate la pământ, alături de care, obosiți, moțăiau în două hamace la soare. Era multă liniște și soare printre pini, iar ei arătau așa de fericiți în leneveala lor, încat mai că-mi venea să-i fotografiez, să prind culmea relaxării în imagine, dar m-am abținut, m-am întors și am fotografiat tot marea.
Pentru că voiam să prindem cursa înapoi pe la 6 pm, a trebuit să ne întoarcem către micul port. Drumul de întoarcere a avut farmecul lui, cu apus portocaliu de soare, cu luminile orașului în întuneric.
De la Buyukada am rămas cu o senzație atât de plăcută, încat în ultima zi de concediu am hotărât ad-hoc să mergem iar pe insule, dar pe Heybeliada de data asta. Avantajul față de prima excursie au fost cele două lecții: am luat costumul de baie pe mine, plus un prosop mare de la hotel, iar când am ajuns pe insulă, am intrat într-un mini-magazin și am luat boabe pentru pisici.
Heybeliada ni s-a părut mai mult rezidențială decât turistică, deși e cel puțin la fel de frumoasă. Sunt și aici restaurante și terase, dar mai puține. Pisicile nu au cum să lipsească, se ignoră în liniște cu câțiva dulăi leneși. Aici am aflat, în sfârșit, de unde vine muzichia aia ca de anunț de gară, pe care o auzeam în mod repetat și în Istanbul – e clopoțelul de la școală, sună de intrare la ore.
Pe Heybeliada e și o moschee (nouă, cladirea e banală), sunt două școli pentru ăștia mici, ditamai școala și baza militară, vezi lumea mișunând cu treburile zilnice încolo-și-încoace, iar trăsurile de turiști sunt mult mai rare. Mai bine, caii mi s-au părut cam chinuiți pe dealurile abrupte. Restaurantele de la malul mării erau mai mult goale, iar noi citeam dezamăgiți numai meniuri cu pește, când ne abordează un domn: ce vreți să mâncați? Noi zicem ca ne place tocana aia de legume, dar nu mâncăm pește, nici fructe de mare. Stă un pic, o secunda. Nu-i nimic, vă fac vegetarian. A fost așa de simpatic, a venit de două ori la masă să ne întrebe dacă poate să pună ciuperci în tocană – cu ciuperca prezentată într-un mic castronel – apoi dacă e ok să pună niște brânză deasupra. Nu mai spun că am adunat toate mâțele din zonă cu boabele noastre și am mâncat cu câte o pisică în brațe fiecare. Nu erau chiar flămânde dumnealor, dar erau curioase de ce avem în farfurii. Și mai ales se doreau alintate.
Din nou, am pornit pe jos pe lângă casele de lemn și pe străzile în pantă. Am trecut prin păduri de pini și am admirat peisajul din vârf de deal. Am ajuns și la mânăstirea ortodoxă de pe insulă, sau seminar, ori amândouă, se vizitează doar grădina, în clădire nu am avut voie. Pe Heybeliada nu e îngrădit accesul către malul apei, însă baza militara e și urâcioasă și foarte întinsă. Pe gardul ei sunt afișate din loc în loc semne cu fotografiatul interzis. Multe clădiri sunt părăsite și unele zone par a fi șantiere în construcție – nu ne-am dat seama exact despre ce e vorba, dar am oftat așa, a recunoaștere, cu gândul că mai știm noi o țară unde în cele mai frumoase locuri găsești gunoaie aruncate la grămada, sau tot felul de vechituri. Din păcate, nici Buyukada nu scapă de gunoaie aruncate unde îți e lumea mai dragă…exact ca atunci când ajungi undeva în Bucegi, wow, ce frumos, și la picioarele tale zac pungi, sticle și ambalaje.
Dar Heybeliada e frumoasă. Și e și hazlie pe alocuri. Pornită să mă bălacesc, am coborat într-un mic golf, urmând semnele care ziceau către nu-știu-cum beach. Am izbucnit amândoi în râs când am văzut chioșcul plăjii, închis, cu niște șezlonguri amărâte de plastic pe lângă el. Dar ce priveliște în fața coșmeliei…Un mic colț de rai, cu tot riscul de expresie banală. Așa o împăcare de contradicții nu are cum să nu te binedispună. Și numai noi doi acolo, în afară de un motan solitar, negru, care a beneficiat de boabe câte nu a putut mânca. Aici am pus planul în aplicare și am intrat în apă. Am și acum zgârieturi pe tălpi, pentru că malul e pietros și picioarele alunecă din cauza mușchilor ălora verzi de sub apă. Eu nu am mai avut pînă atunci norocul de a înota singură într-un loc atât de frumos. Cu imaginea asta am rămas de la insule.
Pe transport am dat destul de puțin, am folosit Istanbul card, pe care o călătorie cu tramvaiul, din centru până la Kabataș, e în jur de 2 lire, iar cu feribotul din Katabaș pe insule, e cam 3 lire. Nu contează unde cobori pe insule, tot atât costă.
PS: pentru transport verificați site-ul – ido.com.tr; prințul are 9 insule (:-p), dar feribotul oprește doar în 4; ultimul feribot pleacă din Buyukada la ora 10 pm, din Heybeliada la 10.15. Plimbare plăcută!