Bianca: Valea Prahovei, dincolo de munte

Până ajung eu la Victoria, mâine adică, vă plimbă Bianca prin Prahova:

În drum spre munte am trecut de atâtea ori, pe Valea Prahovei, pe lângă indicatoare care te duceau la Câmpina, Brebu, Posada, dar nu ne-am oprit niciodată pentru că mereu aveam altă destinaţie. Aşa că am început să fac o hartă a Prahovei cu locurile care merită vizitate şi am zis să acordăm două zile pentru a descoperi ce se află la doi paşi de Bucureşti. S-a dovedit că două zile nu sunt de ajuns.

(click pe poză, se face maaare:)

Am început traseul de la Câmpina, cu gândul că ce e de vizitat prin Ploieşti putem vedea la întoarcere spre Bucureşti. Şi ne-am oprit la Muzeul Nicolae Grigorescu.

Pentru 8 lei am vizitat atelierul de lucru al pictorului, cu pereţii acoperiţi de tablouri şi etajul cu camerele de dormit. La Câmpina Grigorescu a petrecut ultimii ani din viaţă (1904-1907). Casa a fost refăcută de fiul acestuia, după ce a ars în timpul primului război mondial, şi a fost mobilată cu ce a rămas în urma incediului. De la ghid am aflat că Grigorescu a pictat aproape 500 de variante pentru celebrul Car cu boi.

Nu departe, tot în Câmpina, se află Castelul Iulia Haşdeu, chiar lângă Şcoala de subofiţei de poliţie. Muzeul a fost construit pentru comemorarea fiicei lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Iulia, care a murit la 19 ani de tuberculoză, adăposteşte potrete ale membrilor familiei, fotografii şi documente originale ale scriitorului. Însă atunci când prezintă oglinzile paralele, camera obscură sau Templul, ghidul audio insistă pe preocupările spiritiste ale lui Haşdeu.

Am nimerit într-o joi, când intrarea e liberă (în restul săptămânii biletul costă 10 lei). Ne-am plimbat prin cele şase camere cu ghidul audio la ureche şi am înţeles care era rolul fiecărei camera şi de ce la intrare au fost aşezate Ochiul Divin încadrat în triunghi şi deviza familiei Haşdeu: „Pro fide et patria”.

Puţin mai la deal, pe DN1, ne-am oprit la Muzeul cinegetic Posada. Am zis că cine ştie ce amărâte de animale împăiate o să găsim, însă, spre supriza noastră, muzeul e chiar impresionant. E nou, bine organizat, aerisit şi PLIN de trofee foarte bine îngrijite: urşi, cerbi, capre, mistreţi, zimbri, lupi, râşi, păsări şi o sală cu arme de vânătoare. Intrarea costă 12 lei (parter, etajele 1 si 2), însă e de ajuns să vizitezi parterul, care costă 8 lei, pentru a vedea tot ce e de văzut. La etaje sunt cam aceleaşi exponate, cu excepţia camerei cu piei de animale exotice (elefant, zebră, antilopă). Şi toate pot fi atinse!!! (au taxă foto!)

La Sinaia ne-am oprit la Casino Sinaia. La parter am vizitat Sala Oglinzilor, care acum era ocupată de nişte standuri de expoziţie, aşa că nu ne-am putut face o imagine prea clară despre cum ar arăta sala cu mesele de joc. Tot la parter sunt săli unde se pot organiza nunţi. Mi-au plăcut Sala Baccara, cu un perete oval, iar peretele opus format doar din uşi cu oglinzi, şi Sala Dimitrie Ghica.

Biletul a fost 16 lei, iar în preţ a intrat şi ghidul, care ne-a prezentat, pe lângă sălile Casino-ului şi două expoziţii de pictură ale unor pictori în viaţă care au donat lucrări oraşului. Asta mi s-a părut cam nu ştiu cum, dar a fost la final, aşa că am zis, fie.

La doi paşi, la ieşirea din parc, se află Mănăstirea Sinaia, construită în stil brâncovenesc. Fondatorul mânăstirii este spătarul Cantacuzino. Acesta a făcut un pelerinaj la Muntele Sinai. Impresionat de ce a văzut, Cantacuzino s-a întors şi a construit o biserică pe care a numit-o Sinaia. Pe lângă datele istorice, pe panoul de prezentare de la intrarea în mănăstire este specificat, cu grijă, că este prima mănăstire electrificată din România.

Am încercat să mergem şi la Casa memorială George Enescu, dar era zi liberă pentru bugetari şi am găsit-o închisă. Am citit însă că Enescu, impresionat de locuri şi privelişti, şi-a construit casa în care a revenit constant an de an pentru a crea.

La Buşteni, unde toată lumea se opreşte la telecabină sau să urce pe munte, pe după copaci se află Palatul Cantacuzino. Am plătit 20 de lei, scump mi s-a părut mie, iar ghidul zici că era moară stricată. Dar am înţeles că palatul a fost retrocedat unei urmaşe (Ioana) a lui Grigore Cantacuzino, zis Nababul, care l-a vândut, la rândul ei, unei firme, care se preocupă de îngrijirea acestuia, şi de profitul lor. Pe terasa din faţa palatului se află un restaurant-terasă, iar în interior se pot organiza evenimente festive.

Palatul, în stil neo-brâncovenesc, a fost construit în 1911 la cererea prințului  Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost ministru al României. În interior camerele au suferit de pe urma comunismului, pereţii fiind văruiţi, şi abia pe ici pe colo fiind răzuiţi câţiva centimetri pătraţi pentru a se vedea modelul original şi a se reface plafoanele şi pereţii.

La intrare este afişat arborele genealogic al Nababului până în ziua de azi, iar în sala mare de la parter sunt desenaţi Cantacuzino, doi dintre fii acestuia, alţi membri ai familiei şi blazoanele familiilor înrudite cu Cantacuzinii.

De pe terasa din faţa palatului ai o privelişte superbă asupra Bucegilor, de zici că-s la doi paşi de tine.

 Casa domnească de la Brebu intră în aceeaşi categorie arhitecturală cu Palatul Mogoşoaia. Este compusă din zidul de incintă, turnul clopotniţă, biserica şi Casa Domnească şi reprezintă unul dintre cele mai importante monumente istorice de secol 17 din Prahova. Casa Domnească este aşezată pe pivniţa care s-a păstrat foarte bine şi ale cărei coloane şi cupole au reprezentat, la acea vreme, o inovaţie în construcţie.

Casa Domnească este acum muzeu (biletul costă 8 lei) şi adăposteşte tipărituri, veşminte, icoane şi obiecte care reconstituie atmosfera sec. 17-18. Cel mai important exponat este prima biblie tipărită în limba română cu caractere chirilice – Biblia de la Bucureşti (1688), din timpul domniei lui Şeban Cantacuzino.

După atâta cultură şi căldură am zis să ne destindem puţin la Salina Slănic Prahova. Am alergat (cu maşina, desigur), pe dealurile dintre Brebu şi Slănic, cu nişte peisaje superbe şi drumuri acceptabile, însă cu sate uitate de lume şi o mulţime de anunţuri de case şi terenuri “de vânzare”.

La Slănic, pentru 16 lei, am stat vreo 45 de minute la coadă la intrare şi încă pe atât la ieşire, în mină, la 12 grade, ca să ne răcorim bine. Accesul în mina Unirea, deschisă turiştilor, se face cu un lift, vechi de cel puţin 15 ani (când am fost eu prima dată acolo), ale cărui scânduri sunt acum acoperite la interior. Asta ca să nu mai vezi, fiind de ajuns că  simţi zdruncinături de zici că acu se opreşte liftul sau o ia la vale.

Călătoria durează 90 de secunde, iar la final ajungi la 208 metri sub pământ, unde ai priveliştea unor încăperi de 54 de metri înălţime. În salină este amenajată o bază de tratament pentru afecţiuni respiratorii şi câteva locuri de joacă pentru copii.

Aproape de salină se află Muzeul Sării, aşezat în Casa Cămăşăriei, clădire monument astăzi, care aparţinea cămăşarului, funcţionarul domnesc care se ocupa cu strângerea taxelor pe sare, monopol domnesc. Ghidul, un om foarte simpatic, ne-a explicat (pentru doar 3 lei intrarea, cu bilet tăiat, deşi i-am zis că la banii ăştia nu mai merită efortul) metodele de exploatare a sării de-a lungul timpului şi rolul cămăşarului, al cărui “birou” este amenajat la etajul muzeului.

Am zis să vedem şi Muntele de sare şi Grota miresei, la care ai acces dacă intri în complexul Baia Baciului (ştrand cu apă sărată, zone cu nămol), dar n-am reuşit decât să le zărim pe după locurile amenajate pentru ştrand.

Cam asta am reuşit să facem în două zile. Am rămas datori cu mănăstirea Zamfira, la care a pictat şi Nicolae Grigorescu, şi Ploieşti, unde am citit că merită să mergi la Muzeul Ceasului, singurul muzeu de acest fel din România, la Acvariul din cadrul Muzeului de ştiinţele naturii, unde sunt expuse vase-acvarii cu peşti exotici şi păsări exotice, la Muzeul Nichita Stănescu, care se află în casa unde s-a născut, şi a copilărit poetul. Am mai citit despre Muzeul Petrolului, dar parcă nu m-a convins.

Pe drumul spre Bucureşti, un mic ocol merită Conacul Bellu de la Urlaţi şi mănăstirea Ghighiu, unde se află un izvor tămăduitor, care a ţâşnit din locul unde ar fi călcat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice mănăstirea, şi icoana făcătoarea de minuni a Maicii Domnului, adusă din Siria.

Cam aşa arată Prahova la pas, încetişor, cu opriri la muzee, palate şi mănăstiri. E mult, zic eu, pentru o zonă cunoscută doar pentru Valea Prahovei şi potenţialul ei turistic montan.